Persoana care acţionează prin prisma concepţiei “eu sunt ok, tu nu eşti ok” a decis că atacul e cea mai bună apărare. Ea nu se simte egală aşa că se poartă ca şi cum le-ar fi superioară. Cu un pic de noroc, ceilalţi vor fi atât de ocupaţi să se apere de atacurile ei, încât nu vor avea ocazia să sesizeze inferioritatea. Această persoană se pune pe ea în faţă şi pe ceilalţi la respect. Poate fi agresivă. Îşi ascunde propriile slăbiciuni şi eşecuri, dar pe ale celorlalţi le arată cu degetul. Se poartă într-un fel care îi poate face pe ceilalţi să se simntă inferiori.
Oamenii cu concepţia “eu sunt ok, tu nu eşti ok” le vine greu să spună sincer ce gândesc şi ce simnt. Ei au nevoi să menţină o iluzie de superioritate (ţineţi minte, ei chiar se tem că sunt inferiori), ascuzând lucruri despre ei însăşi.
(sursa textului: Coaching pentru un coach - Dezvoltare personala pentru specialistii in dezvoltare personala; autor: Alison Hardingham; paginile 33-35). Cartea este o lectură utilă indiferent de domeniul în care activezi.
În HR, vânzări, la şcoală chiar şi pe bloguri întâlnim astfel de persoane care se poziţionează (zic ei) foarte ok. Ei sunt ok iar restul din jur sunt nişte proşti. Indiferent de cât de multe argumente ai arunca în joc tipologia asta de personalitate nu te va lăsa niciodată să ai ultimul cuvânt sau să ai dreptate. Este foarte greu să vorbeşti cu ei sau să lucrezi cu ei. Ei sunt ok, tu nu eşti ok. Punct.
Ultima abordare de genul ăsta am întâlnit-o pe un blog aici şi aici (vezi comentariile cu “barbosu eugen”). Nu mai postez aici ejaculările mentale ale acestui individ la adresa mea. Nu contează cine sunt, dacă mă cunoaşte sau nu, dacă a stat de vorbă cu mine … pentru el sunt …
Partea nasoală cu această poveste este că eu trebuie să-i înţeleg şi pe ei deşi în acest moment nu reuşesc să o fac…
PS - “Neputinţa, pe internet“, de Dragoş Manac. O recomandare pentru toţi cei care scuipă de undeva de sus.
